În fotbalul italian există câteva rivalităţi locale care au depăşit de mult graniţele ţării. Dintre cele patru dispute concitadine (Sampdoria – Genoa pentru oraşul Genova, cunoscut sub numele de Il Derby della Lanterna, Torino – Juventus pentru capitala Piemontului, Il derby della Mole Lazio – AS Roma derbyul capitolin şi Inter – AC Milan, Il Derby della Madonnina), de departe notoerietatea cea mai mare îl are ultimul, războiul capitalei Lombardiei.

Clubul s-a înfiinţat la restauranul Orologio

Dar puţină lume ştie că există acest derby al oraşului Milano doar ca urmare a faptului că un grup de simpatizanţi ai rossonerilor s-au desprins de acest club şi au decis să înfiinţeze o grupare rivală, pe care au numit-o Internazionale. Se întâmpla pe 9 martie 1908, la restaurantul Orologio din Milano. 44 de foşti susţinători ai lui AC Milan au înfiinţat un club rival, ca urmare a faptului că la AC Milan nu s-a acceptat să facă parte din echipă şi străini.

De aceea şi numele noului club a fost Internazionale, pe scurt Inter, ca simbol al ideii că în echipă pot intra jucători de oriunde, nu doar italieni. Iar culorile clubului au fost alese tot cu intenţie: negrul din culoarea lui Milan s-a păstrat, în schimb roşul a fost înlocuit cu albastrul. Şi tocmai Inter este singura echipă din fotbalul italian care nu a cunoscut niciodată amărăciunea retrogradării în a doua divizie, spre deosebire de AC Milan, Juventus, Lazio sau AS Roma. Şi pentru a confirma denumirea clubului, primul căpitan din istoria Interului a fost elveţianul Hernst Markl.

Cu acest nume de Inter a fost câştigat în 1910 primul titlu din cele 18 existente în palmaresul echipei. Din 1928 regimul fascist al lui Benito Mussolini i-a obligat pe cei de la Inter să fuzioneze cu Unione Sportiva Milanista şi să îşi schimbe numele în Ambrosiana, pentru ca din 1931 să se numească Ambrosiana Inter. În 1930 cu ungurul Arpad Weisz pe bancă Inter avea să câştige prima ediţie de campionat cu serie unică din fotbalul italian. Abia după cel de-al doilea război mondial, după căderea regimului fascist, clubul şi-a putut relua numele de Internazionale, fără adausul Ambrosiana.

Epoca Marelui Inter al lui Helenio Herrera

În 1955 Inter avea să fie preluat de către un mare om de afaceri din industria petrolieră, Angelo Moratti. Primii ani nu au însemnat mare lucru, dar în 1960 a avut marea inspiraţie de a-l numi antrenor pe argentinianul Hellenio Herrera şi din acel moment a început epoca Marelui Inter.

Ce a însemnat Marele Inter? Două tituri consecutive, două Cupe Intercontinentale, în faţa aceluiaşi adversar din Argentina, Independiente, primul succes italian în această competiţie şi două Cupe ale Campionilor Europeni, una la Viena, în finală cu recordmana trofeelor de-a lungul timpului şi anul următor pe terenul propriu, Giuseppe Meazza, în faţa Benficăi.

Ciclul s-a încheiat în 1968, an în care şi Angelo Moratti a decis să predea ştafeta ca preşedinte lui Ivanoe Fraizzoli, el rămânând doar omul cu banii pentru club. Angelo Moratti avea să se retragă total în 1984, după ce i-a vândut acţiunile lui Ernesto Pellegrini, care a rămas timp de 11 ani ca patron-preşedinte. Nu a fost o perioadă deosebită ca performanţe, doar un titlu câştigat cu Giovanni Trapattoni pe bancă, o Supercupa Italiei şi două Cupe UEFA, prima după o dublă cu AS Roma, finală sută la sută italiană, a doua în faţa austriecilor de la Casino Salzburg.

Revenirea familiei Moratti după 27 de ani

În 1995 avea să se petreacă un eveniment istoric în viaţa clubului milanez. Massimo Moratti, fiul lui Angelo, a recumpărat Inter de la Ernesto Pellegrini, instalându-se şi în fotoliul de preşedinte la 27 de ani după ce tatăl său predase ştafeta pentru această funcţie lui Ivanoe Fraizzoli. Massimo Moratti, dornic să readucă nerazzurrilor faima din perioada tatălui, a făcut serioase investiţii pentru achiziţionarea de jucători de top, în frunte cu brazilianul Ronaldo, cumpărat de la Barcelona. Însă primii ani ai noii gestiuni Moratti nu au avut nici pe departe rezultatele scontate, singurul succes fiind a treia Cupa UEFA într-un alt derby italian, în faţa lui Lazio.

În 2004 avea să fie instalat pe bancă Roberto Mancini, care a revigorat Interul. Trei titluri, dintre care cel din 2006 a fost primit cadou la masa verde, ca urmare a celebrului scandal Calciopoli, în urma căruia campioana de drept Juventus a fost deposedată de trofeu şi retrogrdată în a doua ligă pentru practicarea corupţiei la arbitri, conducători federali şi conducători ai altor cluburi. La acestea s-au mai adăugat două Cupe ale Italiei şi două Supercupe pe plan naţional.

Însă adevăratul boom pentru Inter urma. În 2008 Jose Mourinho a preluat moştenirea Roberto Mancini. Cu românul Cristi Chivu titular indiscutabil în apărare, cu Zlatan Ibrahimovic în atac, Mourinho a reuşit în 2010 prima triplă din fotbalul italian: campionat, Cupa Italiei şi Champions League, după finala cu Bayern Munchen, de la Madrid. În acelaşi an, după plecarea portughezului, Rafa Benitez a luat Supercupa Italiei şi apoi s-a câştigat Campionatul Mondial al cluburilor, Inter fiind singura grupare italiană cu cinci trofee într-un singur an solar.

Prăbuşirea imperiului nerazzurro şi venirea primului patron preşedinte străin

În 2013 Massimo Moratti a decis să vândă clubul unui investitor din afara Italiei, primul din istoria clubului. Acesta a fost omul de afaceri indonezian Erik Thohir, însă mişcarea nu a avut efectul scontat şi Inter a rămas departe de locurile de Champions League. Acest lucru l-a determinat pe Thohir să cedeze 68 la sută din acţiuni grupului chinez Suning Holdings, în frunte cu Zhang Jindong, acelaşi grup care deţine clubul din prima divizie chineză Jiangsu Suning, unde antrenor este românul Cosmin Olăroriu. Thohir a păstrat doar un pachet minoritar de acţiuni, însă a rămas în fotoliul de preşedinte al Interului.

Efectele noii conduceri administrative nu au întârziat să apară şi la sfîrşitul campionatului 2017-2018 Inter termina pe locul 4, după ce a învins, dramatic, la Roma, pe Lazio cu 3-2 într-un meci din ultima etapă, în care gazdele aveau şi varianta egalului pentru a termina ele pe loc de Champions League. Antrenorul Luciano Spalletti dispune acum de un lot valoros, în frunte cu golgeterul argentinian Mauro Icardi, cel care, inexplicabil pentru mulţi, nu a făcut parte din lotul ţării sale la turneul final al Campionatului Mondial din Rusia, acolo unde Argentina a plecat acasă încă din optimi, după 3-4 cu Franţa, viitoarea campioană mondială.

San Siro Giuseppe Meazza, casa ambelor rivale din Milano

Inter şi-a jucat la început partidele de acasă pe un teren aflat în apropierea unui canal navigabil şi din acest motiv la meciuri mereu o persoană trebuia să stea într-o barcă, pe apă, pentru a returna mingile căzute în apă. În 1913 s-a mutat pe terenul Goldoni, unde a rămas până în 1930, când s-a prăbuşit o tribună şi stadionul a fost definitiv închis. A urmat stadionul Arena Civica până în 1947, an în care s-a mutat pe San Siro, unde juca şi Milan, denumire de la cartierul unde e situat stadionul. Care din 1980 se mai numeşte şi Giuseppe Maeazza, în amintirea marelui atacant al Italiei şi care a jucat la ambele grupări din capitala Lombardiei.

Din 2017 există un Hall of Fame al Interului, primii patru intraţi în această categorie selectă fiind un italian, Walter Zenga, un german, Lothar Matthaus, un brazilian, Ronaldo şi un argentinian, Javier Zanetti. Totodată, două tricouri au fost retrase în onoarea celor care le-au purtat: numărul 3 Giacinto Facchetti şi numărul 4 Javier Zanetti

Palmares Inter

Inter are 18 titluri, primul în 1910, ultimul după exact un secol. Are 7 Cupe ale Italiei, ultima în 2011, 5 Supercupe ale Italiei, ultima în 2010, pe plan intern nemaicucerind un trofeu de opt ani încoace.

În lume a câştigat de trei ori Cupa Campionilor Europeni, de două ori la rând, 1964 şi 1965 şi în 2010, cu Cristi Chivu pe teren. Are tot trei Cupa UEFA, două Cupa Intercontinetală şi un Campionat Mondial al cluburilor.

Cele mai multe prezenţe în tricoul nerazzurro le are Javier Zanetti, 858 de meciuri în 19 stagiuni, urmat de Giuseppe Bergomi, 756 în 20 de ani, Giacinto Facchetti, 634 în 18 ediţii, Alessandro Mazzola, 565 în 17 ediţii şi Giuseppe Baresi, 559 în 15 ani. Golgeter all time e Giuseppe Meazza, cu 288 de goluri în 14 ani, urmat de Alessandro Altobelli, 209 în 11 sezoane şi Roberto Bonisegna, 171 în 7 ediţii. Însă cel care a marcat cele mai multe goluri într-o stagiune este Valentin Angelillo, 33 de goluri în sezonul 1958-59, rămas record nu doar pentru Inter, ci pentru tot fotbalul italian.